In traditiile rurale, cele mai frecvente forme de magie aplicata
privesc apa – fie in domeniul meteorologiei, norii fiind manevrati
de solomonari (care aduc sau abat in special grindina), iar ploile
fiind invocate de paparude, fie in practica saparii fantanilor.
Fantanarii se bucura la tara de mare respect :este o meserie utila
si straveche; dar fantanarul descopera izvoarele de apa freatica
slujindu-se de nuiaua sau cracana de alun (uneori de o “cumpana” din
lemn de corn) care, tinuta cu degetele sensibile in dreptul inimii,
trebuie sa vibreze in locul cuvenit, deasupra izvorului ascuns, iar
aici intervine radiestezia, adica acea insusire nativa, atribuita
unor persoane de exceptie, de a inregistra senzatia produsa de
emisiunea de radiatii a unor corpuri vii sau amorfe. Nuiaua de
aluncu prorpietati radiestezice nu apartine insa numaizonei noastre
magice.
Magia populara romaneasca procedeaza ca orice magie (fie religioasa,
fie mai ales neapartenenta religiei), recurgand la descantec si nu
la rugaciune, la constrangerea fortelor supranaturale si nu la
imbunarea lor prin acte de umilinta sau prin sacrificii
propitiatoare; ea nu opereaza ca religia, in normele unei legislatii
divine deduse, ci isi impune propriile reguli care au adesea rostul
de a intimida divinitatile sau spiritele. In formele de magie
inferioara, magicianul constrange fortele demonice fie prin
pactizare cu ele , fie prin santaj; iar daca in une;le descantece
sau chiar in colindele cu substrat magicvom intalni incercarea de a
constrange pe Dumnezeu prin invocatie poruncitoare de a participa la
un act omenesc, nu trebuie sa ne insele terminologia, care face
partedintr-un strat tarziu, deoarece in textul originar a fost
vorba, fara indoiala, de un demon sau un duh, caruia vrajitorul sau
samanul arhaic ii poruncea ca in tehnica obisnuita a oricarui act
magic.
Sunt diverse practici magice pe care le-a conservat traditia
romaneasca populara. Craniile (de cal sau de vaca), infipte in parul
portii rurale, au efect apotropaic, ele fiind intelese ca semne
magice menite sa asigure apararea animalelor domestice, iar in epoca
moderna mai sunt utilizate (nu fara relict magic) doar ca simple
sperietori vizuale, in
mod discret – impotriva dracilor si fortelor malefice, in mod
fatis – numai impotriva pasarilor rapitoare.
Practicarea magiei e distribuita dupa categoriile profesionale.
Veche si activa, bucurandu-se de respectul oamenilor simpli, era
magia zidarilor, reducandu-se de fapt la tehnicile de legare si
dezlegare aploii (stapanite, potrivit credintei populare, si de
gradinarii zarzavagii), dar pe care –asa cum vom vedea – le-au
practicat mult mai intens solomonarii. Totusi reconditionarea
atmosferica si dirijarea precipitatiilor (lucru important in
zidarie) nu constituie decat un act secundar. Mai important se pare
ca era socotit furtul umbrei: o cladire nu poate dura fara inzidirea
in ea a unei fiinte omenesti nevinovate; traditia aminteste insa rar
cazurile folosirii directe a omului viu (ca in Mesterul Manole); de obicei
se masoara cu o trestie umbra unui om si numai trestia, adica masura
umbrei, e ingropata la temelia casei noi, fiindca se crede ca dupa
40 de zile moare si omul caruia I s-a masurat umbra, el devenind
stafie protectoare a cladirii. Cu toate acestea, furtul umbrei se
poate face si in scopuri de magie neagra; aceasta superstitie este
dintre cele mai persistente, citabila in Romania chiar si la
inceputul sec. XX, cand unii tarani alungau pe pictori, de teama de
anu li se fura umbra (asa cum povesteste doctorul G. Ulieru in
insemnarile sale interbelice).
Ion-Aurel Candrea considera ca la baza actiunilor magice populare
sta magia imitativa (principiul homeopatic similia similibus curantur),
ideea existand anterior la J.G. Frazer (“magia homeopatica”).
“Pentru ca sa-I prieasca ceva –scria Candrea- pentru ca sa
izbuteasca in ceea ce intreprinde, omul trebuie sa imite , prin actiunile
lui, tot ce I se pare ca are oarecare legatura, oarecare asemanare
cu ceea ce doreste sa realizeze, trebuie, cu alte cuvinte, sa
recurga la magia imitativa.” Iata
cateva din numeroasele exemple citate de savant: cand seamana grau,
semanatorul trebuie sa inchida ochii la primul gest, ca “sa nu vada pasarile graul
cum nu-l vad eu acuma”; in scalda copilului se pune “trup de
licurici”, ca sa fie luminat la minte; omul bolnav de inima se
vindeca mancand inima unui animal; de Armindeni se bea vin rosu, ca
sa innoiasca sangele; galbinarea se tamaduieste cu orice flori
galbene (sofran, galbenele, papadie, rostopasca). Dar similitudini
se regasesc in folclorul
medical al multor popoare europene si
microasiatice.
J.G. Frazer exemplifica tipurile de magie homeopatica (vrajitoria
egipteana, babiloniana, chiar greaca si romana) prin ranirea sau
inteparea imaginii simbolice (desenate) a dusmanului; aceasta
tipologie e raspandita, dupa savantul englez, la toate populatiile
primitive asiateice, africane, amerindiene si australiene. Dar de
fapt, la o privire atenta, regasim in acelasi context si grupurile
arierate din cadrul civilizatiilor europene; un singur exemplu este
edificator: vrajitoarele din Romania sec. XIX si XX (de obicei
tiganci) obisnuiesc sa intepe cu acul descantat ochii, fruntea,
etc., de pe fotografiile “victimelor”, insotindu-si operatia cu un
descantec specific.
Cat priveste magia mitica pe care o relateaza din belsug basmele, pe
langa padurile si zidurile crescute instantaneu din periile si
gresiile arundcate peste umar, sa amintim nu numai felul cum ostile
fratilor lui Fat-Frumos sunt prefacute, prin vraji, in movile
(probabil memoria cetoasa a inmormantarilor de razboinici calari in
gorgane), dar si cum, dupa aceea, citirea hrisoavelor magice
deasupra lor dezleaga farmecele si toate aceste osti se intorc la
viata (Fat-Frumos cu carata
de sticla,col.P.Ispirescu).
Principalii magicieni
din credintele noastre folclorice sunt solomonarii. Solomonaria
este un soi de masonerie populara, o asociatie secreta de initiati
in magia meteorologica, dar pretinzandu-se atotstiutoarea tainelor
lumii, numele lor insusi descinzand de la regele biblic Solomon,
considerat in folclorul popoarelor a caror cultura a fost
fertilizata de Biblie, drept cel mai intelept om de pe pamant. (De
altfel, regele Solomon e socotit de legenda si fondatorul
francmasoneriei, desi variante ale legendei ii atribuie paternitatea
regelui Hiram). Solomonarii sau solomonarii, numiti de moti zgrimintesi, sunt in primul
rand niste vrajitori meteorologici populari (nu samani – desi tipul
lor de magie si scoala lor initiatica amintesc de
samanism).
Sursele folclorice, de altfel foarte diverse, arata ca selectia
viitorilor solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu
anume predilectie pentru mediile cu oarecare vocatie: de pilda, cel
mai mic dintre sapte frati calugari (T.Pamfile).
Scoala solomonareasca
(Solomonaria) e situata
sub pamant sau intr-o groapa adanca, invatamantul durand sapte ani
(Chestionarele lui B. P.
Hasdeu, dupa informatii din Neamt). Lazar Saineanu, pe baza mai
multor izvoare (Schmidt, S.Fl. Marian, M.Gaster, I.Budai-Deleanu,
Fr.Muller), sintetizeaza astfel: Necuratul “locuieste sub pamant,
unde se afla scoala diabolica, numita Solomanta sau Solomonarie, dupa prototipul
atotstiutorului Solomon, si unde se invata toate Limbile fiintelor
vii, toate tainele naturei si toate formulele magice, farmece si
vraji (solomonii). Acolo nu se primesc decat zece ucenici si dascal
e diavolul insusi, care, dupa sapte ani de invatatura, isi opreste
cate un ucenic si acela devine apoi solomonar: calare pe un
balaur el se suie in nori, de unde poarta ploi, furtuni si
grindini”. Datele sunt cxonfirmate in folclorul epic (de ex. Basmul
banatean Dracul si ucenicul
sau, col.Schott). In Cartea (sau “cartile”) Solomonarului este cuprinsa
invataura globala a magiei populare.
Solomonarul e capabil de a organiza dupa placul sau fenomenele
atmosferice, aducand ploaia si dirijand furtunile si grindina; ca
atare vehiculul sau aerian, ca si paratul sau tehnic, este balaurul.
Dupa credintele motilor, cum se relateaza in Chestionarele lui
N.Densusianu, solomonarul apare ca “un domn cu o iapa alba”,
cautand un anumit iezer de unde invoca balaurul.
Un portret complex al solomonarului a facut Traian Gherman:n
solomonarii nu-si marturisesc profesiunea in fata oamneilor, dar
orice satean il recunoaste, “caci au infatisare ingrozitoare, ochi
rosi bulbucati, fruntea lata si incretita, piept lat, gat puternic,
statura mijlocie ori mica” si “au doua cozi, una de pene subsuoara,
si alta e prelungirea sirei spinarii. […]Toata infatisarea li-e de
oameni salbatici cu par sburlit si aspru, ca parul de porc. Hainele
lor sunt numai petece si murdare. […]De multe ori umbla imbracati cu
sapte pieptare chiar si in mijlocul verii, intr-o mana cu o carte,
iar in cealalta cu un toiag. Totdeauna sunt scurti la vorba, arare
ori ii auzi vorbind, daca capata ceva mila nu multumesc, pita
capatata de pomana nu o mananca, ci o arunca pe ape. Nu dorm
nicicand in casa, […] locuiesc in munti prin pesteri, prin paduri in
colibe sau prin tarine. Ei […] is oamnei blastamati de Dumnezeu,
cari se pun in legatura cu necuratul si isi vand sufletul, ca sa
capete putere asupra vazduhului si a balaurilor”.
Absolvirea scolii
este indispensabila: “Dupa sapte ani de invatatura iasa din scoala
invaluiti in neguri si tinandu-se cu mainile de un fuior lung de
nor, care ii scoate in lumea noastra din celalalt taram, imbracati
tot cu vesmintele cu care au intrat, iar din scoala capata o carte,
un toiag sau un carlig si un frau de scoarta de
mesteacan”.
Asupra originii
solomonarilor s-au facut cateva speculatii hazardate in unele
raspunsuri la Chestionarele
lui B.P.Hasdeu, solomonarii sunt numiti – ca legatori si
dezlegatori ai ploilor – si valhasi (dupa mai vechiul valhovnic – “mag” din slav
“volhv” – “vrajitor” sau “sacerdot” slav pagan).Mult mai riscanta
este o speculatie a lui Traian Herseni, dupa care solomonarii ar fi
trait “in locuri solitare, in padurile sau aproape de lacurile
montane – (desi potrivit multor sursefolclorice ei evita tocmai
padurlie, iar amplasarea lor in munti (rar amintita de surse, afara
de citatul text a lui Traian Gherman) I-a fost utila sociologului
spre a le construi o genealogie neintemeiata documentar, din tagma
sacerdotala dacogetica a “ctistilor” (ktistai). La aceeasi locuinta
montana si cu acelasi scop genealogic se refera si Eugen
Agrigoroaiei: “Solomonarul (mostenire dacica) avea si el putere
asupra dragonului”, precizand bineinteles ca avea “o locuinta
montana”.
Lasand la o parte
inconsistenta omologarii solomonarilor cu tagma nahoretilor ktistai,
nu se poate accepta nici identificarea lor cu samanii. Mircea Eliade
citand cu prudenta pe calatorul strain Bandinus care vorbea despre
niste “incantatores”din Moldova de nord, pune la indoiala
informatia, intrucat ea nu e confirmata de un atat de bun cunoscator
al obiceiurilor moldovenesti ca Dimitrie Cantemir; de aici rezulta
ca nu se poate vorbi, in cazul solomonarilor, de un samanism
romanesc.
O definitie lipsita de exagerari si intemeiata pe informatii stricte
din sec. XIX (deci mai apropiate de epoca in care aceasta tagma mai
functiona) gasim in cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen :
“Solomonarii sunt mostenitorii intelepciunii lui Solomon, considerat
ca mare vrajitor, care poate inchide si deschide cerul cu farmece, a
ingheta apele si lacurile, a aduce roua si grindina in campii”.
Functia lor magica se pare ca se limita la ceea ce comunica Tudor
Pamfile: “Solomonarii se duc la iezeresi de acolo scor Balaurul.”
Acelasi folclorist defineste si balaurul, ca instrument al
operatiilor solomonaresti: “sarpele pe care noua ani de zile nime nu
l-a vazut, se face Balaur, adica sarpe urias, care poate si sbura.
Dupa ce poate sbura, se duce pana gaseste un hau fara fund, numit iezer, se baga acolo si tot
bea apa pana-l scoate vreun solomonar.”
Din toate sursele folclorice autentice rezulta constant ca
solomonarul este un om cu puteri supranaturale, care se prezinta de
obicei icognito, ca un
cersetor zdentaros sau ca un domn elegant avand in mana cartea, in
cealalta un toiagsau mai ales un capastru(adesea din coaja de tei)
cu care loveste balaurul in cap, capastrul fiind astfel un soi de
starter. Capacitatea supranaturala a solomonarului e descrisa de
folclor contradictoriu: desi e socotit de cele mai multe ori un
discipol al Diavolului, uneori se considera ca e un sfant, subaltern
al lui Dumnezeu; dar aceasta diferenta portretistica a depins
probabil de influenta Bisericii crestine, in raport cu capacitatea
ed rezonanta a constiintei populare dintr-un mediu sau altul.
Intrucat pretutindeni se crede ca solomonarul este o fiinta pozitiva
care face bine oamenilor, fiind vindicativ numaicu oamenii rai
(carora le strica semanaturile, batandu-le cu grindina), se poate
presupune ca tocmai aceasta trasatura este specific folclorica
deoarece, in stratul mai adanc al conceptiei mitologice rurale,
Diavolul e agreat discret si chiar admirat pentru inteligenta ce i
se atribuie – una, cum am zice azi, luciferica. Toata tehnica
invatata in scoala diabolica de solomonar se rezuma prin urmare la
capastrul amintit si la cartea din care citeste, catre balaur,
formulele magice, care nu sunt insa descantece. Obligat astfel de
solomonar, balaurul inghite apa iezerului, pe care apoi o varsa
asupra locului indicat, cand solomonarul traverseaza cerul calare pe
acest balaur zburator.
Stim ca folclorul contine pentru fiecare act malefic, pentru fiecare
noxa, un antidot care, ca si in cazul buruienilr deleac, tine de
magia alba. Fata de actiunea solomonariei, antidotul il poseda niste
“contrasolomonari”, proveniti dintre mesterii zidari, caramidari,
pietrari, despre care se crede ca au fost solomonari ce si-au
incheiat durata slujbei; acestia implanta patru furculite spre cele
patru puncte cardinale, rostind o formula magica; iar, daca vor, pot
chiar sa ucida balaurul pluvial, aruncand in inima vartejului un
cutit.
Ne vom mai referi o data la anumite detalii ale scolii solomonaresti
subterane (localizare sugearnd un comportament special din Infern);
fara sa mai insistam asupra testarii curajului si rezistentei la
durere fizica si la situatii extreme, trebuie sa amintim ca
“ucenicii” asculta prelegerilepredate de diversi demoni (printre
care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui
opait in timp ce sunt asezati pe o piatra de moara rotindu-se cu
mare viteza si suspendata cu un fir magic de tavanul pesterii in
care e adapostita scoala. Daca privim cu atentie acest cadru
misterios, conceput in atmosfera de basm, vom remarca totusi ca
scoala subterana a initierii e un ecou saracit al vechilor mistere
de initiere hermeneutica prin cartile sapientiale ale lui Hermes
Trismegistul sau de initiere agrara, ca in Misterele Eleusine. Dar
nu e de prisos sa citam, macar pentru anecdoticalor locala,
unele referiri
folclorice asupra trimiterii viitorilor solomonari, pentru
specializare suplimentara (ca un soi de doctorat), fie in Orient,
fie chiar la …Paris.
Limbajul imagistic de prezentare curenta a scolii si elevilor ei
este, evident, din sursa limbajului bisericesc, de la durata de
sapte ani ascolii (cat tinea invatamantul seminarelor teologice in
veacul trecut) pana la “arhidemonul” profesor si la obarsia numelui
profesional derivat din numele inteleptului biblic Solomon. Mult mai
importanta, ca un relict antic, este prezenta manualului infailibil
“Cartea solomonariei”, care nu are nimic in comun cu Sfanta
Scriptura si s-ar putea sa fi fost implantat prin ricoseu, in
memoria populara, din traditia apocrifelor gnostice. Iar
poliglotismul uman si animal, obligatoriu pentru solomonari, este
tot stravechi, avand functia unei ecologii intuitiv-empirice de
stapanire a naturii prin confundare totala cu ea.
|