Marii pontifi. Preotii militari.
Marii pontifi asociati la domnie cu regii daci nu par a fi niste preoti simpli sau improvizati, ci uneori dimpotriva. Astfel se mentioneaza despre Zalmoxis ca a fost reformator mitic, profet, mare pontif, taumaturg, rege, daimon si zeu, ca a frecventat marile centre religioase ale lumi antice. Deci, ca ar fi urcat întreaga scara a consacrarii si apoi a sacralizarii. Se relateaza ca ar fi învatat medicina psiho-empirica si a propovaduit nemurirea sufletului, starea de beatitudine dupa moarte, fericirea egalitara în împaratia cereasca. Pentru a initia pe discipolii lui, s-ar fi retras într-o subterana din hieropola daca Sarmisegetuza, si ar fi reaparut dupa 4 ani. De asemenea ca ar fi initiat, dupa acesti 4 ani, câtiva discipoli, prin asa-zisele ospete ale nemuririi , un fel de simpozioane în scop mitologic asemenea celor descrise mai târziu de Platon. Ceea ce înseamna ca Zalmoxis ar fi precursor pe continentul european al institutiei simpotice chiar înainte de Platon, care foloseste simpozionul în scop filozofic.
Cu o precizare, ca la aceste ospete initiatice alaturi de Zalmoxis asistau numai capeteniile militare si sacerdotii principatelor conferedare în regat. Apoi s-ar fi retras într-o pestera , unde ar fi învatat pe ucenicii lui.
Dintre ceilalti mari pontifi, Deceneu pare a fi fost al carturar, de vreme ce Iordanes îi atribuie calitati exceptionale, punându-le însa pe seama gotismului si justificând astfel un trecut de civilizatie si cultura râvnit pentru acea vreme de goti si multe alte popoare europene. Nu mai prejos sunt marii pontifi Cosingas si Vezina .
Printre institutiile mitologice despre care avem indicii sigure sunt congregatiile de preoti-militari, dintre care una este cea descrisa de Mircea Eliade, a luptatorilor-lupi , care actionau sub impulsul brutal al unei fiti carnasiere, ce poate fi numita si furor lycantropicus . Alta congregatie militara pare a fi, dupa noi, ce a luptatorilor-ursi – purtatori de masti de tipul tactei galea, masca mobila de urs -, care însoteau atacul cu mormaituri fioroase în amintirea ursului-totem divinizat.
Mai erau si ordinele calugaresti ale ctistilor, capnobantilor, etc care duceau o viata de pustnici, în creierul muntilor, de unde coborau, din când în când, pentru a propovadui în spiritul doctrinei lui Zalmoxis. O reminiscenta a ordinului ctistilor în mitologia româna sunt, dupa Traian Herseni, solomonarii .
Marii pontifi si capeteniile militare, în frunte cu regele, faceau anual, la solstitii si echinoxuri, procesiuni în masa pe culmile domoale ale muntilor. Erau ceea ce s-a numit mai apoi urcarile pe munte , care aveau loc între rasaritul si apusul soarelui. Reminiscentele acestor urcari pentru rugaciune pe munte, cât mai aproape de cer, în liniste si reculegere, au supravietuit la români pâna în epoca moderna, fiind preluate de crestinism înca din perioada migratiilor euroasiatice ale erei noastre si transsimbolizate magico-religios.
[…]
Interventia solomonarilor în declansarea sau oprirea ploilor prezinta un aspect mitologic mai complicat. Etimologic numele de solomonar deriva din numele înteleptului Solomon, mare vraci si taumaturg, si înseamna „mostenitor al întelepciunii” magice a acestui legendar învatat al antichitatii orientale. Desi numele lui ca faptura miraculoasa, cu caracter de semidivinitate meteorologica, este biblic, a înlocuit un nume mai vechi, existent înaintea erei noastre în mitologia daca.
Din „ciclul solomonian” sau ciclul lui Preminte Solomon, dupa I. A. Candrea fac parte motive mitice pe care le gasim în toate productiile literaturii noastre populare, în: basme, balade, naratiuni, credinte. Prin preminte (premudrîi la slavi) se întelege preamândru si preaîntelept la români. Legenda îl înfatiseaza pe Solomon ca „poet, vizionar, proroc, moralist, parabolist, proverbist, naturalist, vrajitor, medic”. Flavius Iosephus îl descrie în latina ca un vrajitor si vraci, care cunostea numele demonilor, îi izgonea din trupurile oamenilor si facea minuni cu ei. Din literatura latina motivul lui Preminte Solomon patrunde mai târziu în literatura araba. Dupa literatura araba Solomon poseda multe obiecte magice, cu care prcatica magia alba si magia neagra: „un covor magic cu care calatorea în vazduh, opinici magice cu care mergea pe mare ca pe uscat, o caciula magica, care îl facea nevazut chiar dracului, un bici magic cu care când trosnea împrastia pe dusmanii lui, o oglinda fermecata în care vedea tot ce se petrece în lume si un inel cu anagrama lui în chip de pecete, cu care ce atingea se facea nevazut, obiectele sau fapturile dinaintea lui”.
Dintre legendele ce fac parte din ciclul Preminte Solomon ne referim numai la acelea care au legatura directa cu solomonarii la români. Termenul solomonar se întâlneste si în Bulgaria. Solomonar e tradus de Weignard prin Zauberprophet, care descrie si câteva legende despre legatura balauri si solomonari, din care reiese demonismul acestora.
Semidivinitatile meteorologice sunt recrutate dintre oamenii care un numar impar de ani au fost initiati în tainele vazduhului, ale muntilor înati, ale pesterilor adânci si ale iezerelor ascunse. Sunt protectori ai drumurilor de munte, stapâni peste împaratia de jos a negurilor, pâclelor si promoroacei, detinatori ai secretelor Vamilor vazduhului si stapâni ai balaurilor purtatori de vremuiri.
Numarul solomonarilor este relativ mic, pentru ca misiunea lor pe pamânt cere o initiere îndelungata si dificila.
La înfatisare solomonarii aduc a uriasi salbatici. Au chica roscovana, „zbârlita si aspra ca de porc”, ochii bulbucati si sângerosi, trupul paros, au „cozi de pene la subtioara si noada terminata printr-o codita”. Îmbracamintea lor este trenturoasa si murdara. Poarta „tundre albe”, peste care atârna traiste, în care tin unelte magice, o toporisca de fier descântata, un frâu din coaja de mesteacan, o carte de întelepciune, un fel de pravila de divinatie. Sub cele sapte pieptare pe care nu le leapada niciodata, nici pe caldura lui Cuptor, atârna la gât o toaca mica de lemn, simbol al declansarii furtunilor. Când bate din toaca, toate spiritele elementare ale furtunii, Vântoasele si Ropotinele, încep sa foiasca în vazduh.
Sub aceasta înfatisare respingatoare solomonarii descind din munti, la vremuri de cumpana, strabat satele, cersesc si încearca inima oamenilor. Pomana ce eventual o primesc, o zvârl pe ape, necuratilor. Ei nu multumesc niciodata celor darnici. Iar când sunt alungati, se razbuna pe sate, vremuind ploaia si grindina deasupra tarinilor îmbelsugate.
În calatoriile lor aeriene, în vazduh, calaresc pe balauri care mâna nourii (în unele legende nourii sunt chiar balauri), pentru a declansa ploi naprasnice. În aceasta ipostaza de calareti ai balaurilor sunt invizibili. Numai marii vraci si contra-solomonarii îi pot zari si nimici.
Desi de natura demonica, aceste semidivinitati meteorologice provin, cum am spus, din oameni. Devin solomonari copiii nascuti cu caita pe cap. Acesti copii predestinati din nastere sunt furati de mici de solomonarii batrâni si dusi la „scoala de solomonie”, care se afla în „crugul pamântului”, pe Celalalt tarâm. Acolo li se preda stiinta magica a solomoniei pâna la vârsta de 20 de ani de arhedemonul Uniila. Traian Gherman descrie cu lux de amanunte scoala de solomonie. Din relatarile lui reiese ca initierea copiilor predestinati a deveni solomonari era foarte grea. Copiii sunt supusi la cele mai aspre chinuri si acte de curaj închipuite de vreo minte omeneasca. Numarul celor ce trebuie sa devina solomonari e limitat, când la 7, când la 9. Asa ca trierea lor este extrem de riguroasa. Scoala de solomonie este instalata într-o vagauna sau pestera inaccesibila oamenilor de rând. Aici copiii alesi erau initiati stând pe o piatra de moara, legata de un fir de ata de tavanul pesterii. Piatra se învârtea vertiginos la lumina unui opait.
În intervalul acestor 9 ani de solomonit între oameni, solomonarii detineau puteri semidivine, pe care prin statornicie le întareau si definitivau. Când erau nesocotiti de oamenii de rând, pedepseau satul întreg. Atunci îsi deschideau „susaelele” (hambare pentru bucate) si porneau la descântatul unui balaur. Urcau culmile muntilor, ajungând la unul din iezerele tainuite sau la un lac dintr-o gura de vulcan, la marginea caruia citeau din pravila pâna asudau si înghetau apa. Apoi paseau spre crucile ghetii, cu toporisca de fier o spargeau, ajutati de moroi chemati de ei anume. Gheata marunta o azvârleau cu frâul de mesteacan în capul balaurului care iesea prin copca si încalecau pe balaur dându-i pinteni. Balaurul se smucea din copca. Solomonarul, cu opincile lui de otel, continua sa marunteasca gheata si cu ajutorul moroilor o încarca în spinarea balaurului. Da pinteni si tine bine de frâul de mesteacan, ridica toiagul spre cer, se umple vazduhul de nori negri. Trage de capastru balaurul ce scotea fulgere pe nari. Moroii sareau pe balaur alaturi de solomonar. Solomonarul smucea frâul si ca un bolid intra în nori, mânându-l încotro dorea stapânul lui. Când ajungeau deasupra satului socotit sa fie pedepsit, la porunca solomonarului moroii zvârleau grindina. Daca satenii, vazând furtuna cu nori negri, prindeau de veste de cumpana ce-i asteapta si trageau clopotele bisericilor, solomonarul cotea balaurul spre padure si munte, unde descarca înciudat grindina. Daca satenii nu prindeau de veste, bucatele lor intrau în susaelele (hambarele) solomonarilor. Dupa ce abateau grindina peste sat, moroii dispareau, iar solomonarii duceau balaurul într-o tara calda îndepartata, unde îl omorau, îl jupuiau si îi vindeau pielea si oasele, bune ca talismane refrigerente.
Împotriva operei nefaste a solomonarilor oamenii de rând se aparau prin descântece, rugaciuni si rituri magice, intermediate de vrajitori si contra-solomonari.
Descântecele erau practicate de fostii solomonari, deveniti contra-solomonari sau „mesteri pietrari”. Iata cum descria Traan Gherman un asemenea descântec: „Un astfel de contra-solomonar, când vedea ca se apropie furtuna si zarea balaurul, se deculta, punea jos încaltamintea cu talpa-n sus si sta în picioare pe ele; apoi îsi întoarce palaria si asa si-o pune pe cap; lua patru furcute, le împlânta în patru parti ale lumii, facând semn în aer si zicând – „Trage-te în alte parti, Simioane”, sau facea cruce cu un fier deasupra norilor si rostea: „Cu toaca te opresc/ Sa vii peste sat”.
Rugaciunile împotriva solomonarilor se adresau Maicii Domnului si lui Dumnezeu. Iar ceremoniile magice se desfasurau în curtile bisericilor, unde prin amenintarea norilor si tragerea clopotelor se încerca îndepartarea solomonarilor.
Din descrierile lui Traian Herseni si completarile lui I. A. Candrea constatam o confuzie de interpretare mitologica a solomonarilor, când ca daimoni, când ca demoni. Precizarea pe care am facut-o intre daimon si demon nu tine de subtilitate de interpretare teoretica a unor fapturi mitice, ci de raportul aceestor fapturi mitice cu oamenii, de prietenia sau dusmania pe care o manifesta spontan, organic, venind din adâncul firii lor divine, bune sau rele. Fara sa recurga în mod expres la aceasta distinctie, Traian Herseni ajunge inevitabil la rezultatele implicate de distinctie. Solomonarii sunt mostenitorii ktistai-lor sau skistai-lor, calugari abstitenti, care aveau puteri supranaturale si calatoteau prin nori. „Solomonarii, sub forma lor inalterata de crestinism, nu erau considerati ca fraternizeaza cu diavolul, nici ca recurgeau la mijloace impuse, nici ca fiind dusmani ai spitei umane. Ei nu urmareau si nu pedepseau pe cei rai”.
Alterarea crestina a mitului solomonarului se exercita pe doua cai: 1. pastrarea legendei solomonarilor si alterarea personajului mitic, din daimon transformându-l în demon, instrument al razbunarii divine a diavolului în lume, si 2. transfigurarea legendei solomonarilor în legenda lui Sântilie ca purtator al norilor si ploilor, aflat în subordinea bunului Dumnezeu.
În studiul de mitologie româneasca mentionat, Traian Herseni emite o ipoteza pe care, pe buna dreptate, o considera abordând o treapta superioara de probabilitate fata de cele emise anterior. Traian Herseni, într-un studiu consacrat dragonului trac, descrie pe capnobanti drespt caligarii daci calatori prin nori, care provocau sau împiedicau ploile fertilizatoare la daci si supravietuiesc transsimbolizati în mitul solomonarilor la români. Ipoteza se refera la viziunea evolutionista care se degaja din reconstituirea celor trei faze principale ale activitatii personajelor mitologice care premerg solomonarilor: „1. o faza arhaica, în care balaurul (dragonul) era un demon al apelor, al apelor terestre, al lacurilor de munte (considerate fara fund), ca si al apelor atmosferice, mai ales al norilor capabili de a se ridica, a pluti si de a se deplasa în aer fara aripi, ca aburii, bruma si ceata; 2. o faza mai înaintata, în care balaurul salbatic a fost subjugat de magician, pentru a-i pune frâul, a-l calari si pentru a stapâni prin intermediul lui norii si mai ales furtunile. Acesta este cazul atestat de Strabon, al ktistai-lor sau skistai-lor geto-daci, considerati pentru aceasta drept calatori in nori; 3. o faza mai recenta, în care balaurul (dragonul) a fost botezat în sensul ca el a fost atribuit Sf. Ilie, singur sau ca intermediar al bunului Dumnezeu. La un moment dat, probabil în faza a doua, magicienii sau, în terminologia folclorica româna, solomonarii au abuzat de puterea lor si au folosit balaurii împotriva oamenilor, de aici aparitia unei noi categorii de magie alba, aceea a anti-solomonarilor, care au stapânit nu numai balaurii, ci de asemenea si pe solomonari, pentru a-i constrânge la actiuni exclusiv favorabile oamenilor. Solomonarii si anti-solomonarii au persistat, ca si balaurii, îndelung timp în spatiul carpato-danubian, cu toata aparitia si învatamintele. Profund diferite, ale bisericii crestine!”.
Din „Mitologie româna” de Romulus Vulcanescu
|
BluePink 
